Castelul Cantacuzino din Bușteni

Ansamblul castelului este format din 4 corpuri.
Pavilionul central are o suprafață la sol de 1.200,30 m2 și 3.148,02 m2 în total (demisol, parter și etaj) și este construit dintr-o fundație de beton, pereți de piatră cioplită și acoperiș din țiglă. Pavilion de serviciu are parter și etaj, pentru o suprafață totală de 403,80 m2. Vila administrativă are un singur nivel, de 114,41 m2. Al patrulea corp îl reprezintă capela.

În pavilionul central se găsește o colecție de heraldică reprezentând blazoanele familiilor înrudite prin alianță cu familia Cantacuzino, precum și portrete ale membrilor familiei din ramura munteană. Castelul a fost amenajat cu vitralii, plafoane cu grinzi pictate, balustrade din lemn, piatră sau fier forjat, șeminee cu piatră albă și ornamente din mozaic.

Castelul Cantacuzino din Bușteni, de o mare valoare arhitectonică , istorică , documentară și artistică, a fost construit în 1911 la cererea prințului  Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul) , fost ministru al României între 1899-1900,1904-1907.

Castelul,construit în stil neoromânesc , este înconjurat de un parc ale cărui alei te poartă spre grotă , cascade și fântâni arteziene. Sala de primire adăpostește o colecție de heraldică unică în România. Edificiul, realizat în piatră și cărămidă după planurile arhitectului Grigore Cerchez , se întinde  pe o suprafață de 3148 mp.

Repertoriul decorativ conferă ambianței interioare un pronunțat caracter romantic. Vitraliile, stucomarmura, consolele, plafoanele cu grinzi aparente și pictate, balustradele din lemn, piatră sau fier forjat, feroneria turnată în bronz și bogat ornamentată reprezintă o măiestrie a meșteșugului artistic. Șemineele realizate din piatră albă, ornamentate cu mozaicuri policrome, împlinesc atmosfera de reședință boierească, sporind valoarea edificiului.

În pavilionul central se găsește o colecție de heraldică reprezentând blazoanele familiilor înrudite prin alianță cu familia Cantacuzino, precum și portrete ale membrilor familiei din ramura munteană.

Legenda spune că prinţul Cantacuzino ar fi fost în stare să îmbrace acoperişul castelului din Buşteni în bani de aur, să i se ducă faima în străinătate. Nababul, cum i se spunea în epocă, era moştenitorul unei averi colosale, adunată de-a lungul veacurilor de urmaşii unei mari familii de os domnesc. Boierul putea concura oricând cu regele în ceea ce priveşte bogăţia, dar şi statutul politic sau social. Era un mare iubitor de artă şi avea ambiţia să lase posterităţii edificii şi monumente care să-i poarte numele. Palatele trufaşe din Paris şi Viena l-au inspirat să construiască în ţară edificii demne de blazonul familiei sale, în spiritul tradiţiei, dar şi al modernităţii.

În 1903, a terminat palatul de pe Calea Victoriei, care adăposteşte acum Muzeul Naţional “George Enescu”, iar în 1911 a înălţat Castelul Zamora de la Buşteni, menit să umbrească faima Peleşului. La puţin timp, a început şi construcţia celui de-al treilea palat, pe domeniul familiei de la Floreşti. Cantacuzino îi spunea “Micul Trianon”, iar arhitectura trebuia să respecte liniile celebrului palat de la Versailles.

Istoria a fost nedreaptă cu realizările ambiţioase ale Nababului. Grigore Cantacuzino s-a stins din viaţă la numai doi ani după ce a păşit prima dată pe holurile fastuoase ale castelului din Buşteni, iar proiectul lui din Floreşti nu a mai fost niciodată dus la bun sfârşit. Au venit războaiele mondiale şi soldaţii, nemţi sau ruşi, au luat din cele două palate tot ce au putut. Din Micul Trianon au mai rămas doar ruinele triste, care amintesc totuşi de frumuseţea extraordinară a palatului.

Destinul castelului din Buşteni avea să fie crunt în perioada comunistă. Chiar dacă palatul a supravieţuit războiului, şi-a pierdut toată frumuseţea şi gloria în perioada “revoluţiei culturale”. Mobilierul fastuos, oglinzile din argint aduse din Veneţia şi statuile comandate în Franţa au dispărut fără urmă. Picturile de o certă valoare artistică, care împodobeau pereţii, au fost acoperite grosolan cu un strat de vopsea verde, iar clădirea, transformată în sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză. Ca o ironie a sorţii, cei mai mici copii ai lui Gheorghe Cantacuzino muriseră, la vârstă fragedă, de cumplita boală de plămâni, care nu avea leac pe acele vremuri.