Arhitectura antică

Primele construcții ale oamenilor preistorici au fost corturile din piei de animale susținute de stâlpi de lemn.

În zonele în care lemnul era o raritate, pentru susținerea construcției erau folosite oase de mamut (până în anii 10 000 î.Hr.) În jurul anului 6000 î.Hr. însă, oamenii au început să folosească cărămizi de mâl uscat și lemn pentru construirea caselor. Acopereau pereții cu o tencuială fină, pe care pictau ornamente întrebuințând coloranți din plante. Podelele erau goale ori acoperite cu paie sau piei de animale. Mobila era compusă din mese și paturi, făcute din cărămizi de mâl. Pentru a se feri de intemperii, primii oameni își făceau acoperișuri din stâlpi de lemn acoperiți cu crengi și frunze, cu paie sau cu straturi groase de pământ prins între rădăcini de ierburi. În zonele cu climă caldă se făceau acoperișuri plate, pentru ca razele soarelui să se reflecte și în clădiri să fie răcoare. Casele din Ierusalim aveau de pilda, acoperișuri plate și împrejmuite cu parapete. În regiunile temperate, acoperișurile erau înclinate, pentru ca apa de ploaie să se scurgă repede.

Prin 4000 î.Hr.,sumerienii din Mesopotamia își construiau casele din stuful din mlaștini. Ei făceau acoperișuri mari și curbate din mai multe straturi de stuf, dar acestea nu rezistau foarte mult timp, fiind înlocuite o dată la un interval de ani. În jurul anului 3000 î.Hr.,oamenii din Europa, Egipt, America de Sud, Orientul Mijlociu și China au început să utilizeze piatra ca material de construcții. La început au utilizat piatra necioplită. Apoi, pe măsură ce uneltele de metal au evoluat, ei au început să taie piatra în blocuri mai mari, rectangulare. Acestea erau așezate unele peste altele. Peste pereți se ridicau acoperișuri plate sau înclinate. În Europa, primii agricultori europeni își construiau case cu pereți din plasă împletită din rămurele și acoperite cu lut, ca să nu pătrundă vântul, ploaia sau ninsoarea. Adesea, ei decorau pereții cu pigmenți extrași din plante. Prin 2000 î.Hr., chinezii înălțau case cu stâlpi de lemn și acoperișuri împletite din paie. Clădirile din antichitate serveau ca locuințe, ca adăposturi pentru animalele domestice, pentru depozitare, unele aveau destinații religioase, iar altele serveau drept morminte. Spre deosebire de construcțiile din mâl și lemn, construcțiile din piatră s-au păstrat până în ziua de azi.

Ierihonul este considerat ca cea mai veche așezare urbană din lume, precum și așezarea cu primele fortificații din lume. El este populat din aproximativ 9000 î.Hr.

Fortificațiile excavate indica faptul ca orașul vechi a fost construit acum aproximativ 12.000 de ani, deci undeva spre sfârșitul perioadei mezolitice (circa 10000 î.Hr.). Este astfel primul oraș cu ziduri de apărare din lume (cunoscut până în prezent). Ceea ce este interesant este ca zidurile au fost ridicate înainte de descoperirea agriculturii în zona orientală cu cel putin 1.000 de ani. Iar construcțiile sunt anterioare piramidelor cu 4.000 de ani. La prima vedere, colina de doar 20 m înălțime, făcută de om, un amestec de ruine construite peste altele anterioare, acoperite de praf și aluviuni, este dezamăgitoare. Dar arheologul Kathleen Kenyon a descoperit, în urma excavațiilor din 1952-1958, o adevărată comoară, un turn masiv, din piatră, cu un diametru de 8 m, înalt de 8 m, legat în partea interioară de un zid gros de 4 m. El a fost datat în perioada neolitică, fiind distrus în jurul anilor 8000-7000 î.Hr. De asemenea, ea a demonstrat că orașul a fost distrus și reconstruit succesiv, descoperindu-se peste 23 de straturi. Pentru a se apăra, au construit ziduri înalte de 2 m în jurul locuințelor, precum și turnul de apărare. Accesul în vârful lui se făcea pe o scara cu trepte tăiate în piatră. S-a mai descoperit și o nișă în perete, care a fost interpretată drept altar. Zidul de apărare a fost extins în timp și înălțat, fiind în cele din urma alcătuit din cărămizi de pământ arse, căptușit în exterior cu blocuri masive de piatră. Aceste construcții monumentale reflectă organizarea socială și centralizarea autorității din acea perioadă.

Descoperirile recente făcute în situl arheologic, sanctuarul Göbekli Tepe din Turcia au schimbat perspectiva istorică conform căreia, doar populațiile agricole stabilite au ridicat monumente importante. Templele monolitice descoperite la Gobekli Tepe datează din anii 9000 î.Hr. și nu au putut fi construite decât de vânători-culegători, deoarece în aceea perioadă agricultura încă nu se dezvoltase. Structura sanctuarului alcătuită din stâlpii de calcar în formă literei "T" este gravată cu desene zoomorfice și are o înălțime de până la 7 metri și o greutate de 50 de tone. Acesta este primul sit din lume care demonstrează iscusința vânătorilor-culegători în construirea unor structuri complexe durabile. Destinația acestei construcții este necunoscută, fiind consacrată fie unor ceremonii religioase, fie unui proiect științific.

Schimbările climatice din perioada neolitica (8000 î.Hr.-3000 î.Hr.) au determinat dezvoltarea și extinderea agriculturii, aspect care a condus la apariția unei societăți stabile, care și-au investit energia în construcția de locuințe permanente, realizate din lemn, nuiele și tencuială sau cărămidă și piatră. Catal Hüyük este unul dintre cele mai timpurii și vaste situri neolitice, iar așezarea, care datează din anii 7000 î.Hr., avea o populație ce depășea 10000 de locuitori în perioada de apogeu. Nu existau străzi, iar terasele de pe acoperișuri reprezentau cai de acces în locuințele construite din cărămidă și nămol.

Civilizațiile timpurii s-au dezvoltat în numeroase regiuni, inclusiv în America și în China. Civilizațiile care s-au stabilit în Orientul Mijlociu, în jurul Marii Mediterane și în nordul Indiei, sunt printre cele mai vechi și mai bine cunoscute. Primele civilizații au apărut, în general, odată cu dezvoltarea culturilor agricole irigate. Comunitățile compacte și stabile care s-au format în aceste condiții aveau o organizare socială ce urmăreau simplificarea modului de construcție și susținerea sistemelor de irigare sau a altor proiecte importante. Pe Valea Indului, primele vestigii ale civilizației datează din perioada 3300-1700 î.Hr., dezvăluind o execuție arhitecturală remarcabilă pentru vremea respectivă. Străzile erau proiectate pe un model de rețea uniformă, iar clădirile rectangulare erau dotate cu sisteme de canalizare concepute astfel încât să separe apa folosita de cea curata. Locuitorii așezărilor de pe Valea Indului sunt printre primii din lume care au folosit arcul,ca element de arhitectură.