În Ţara Românească începuturile arhitecturii se
identifică prin prealuarae unor tehnici de construcţie și a unor tipuri
planimetrice de provenienţă bizantină.
Existenţa la Niculiţel a unei bazilici bizantine, cu faţadele decorate cu înalte arcaturi (secolul XII-XIII) a contribuit la precizarea raporturilor artistice cu Bizanţul în epoca de cristalizare a Ţării Românești. Cele mai vechi monumente păstrate datează din secolul al XIV-lea, din perioada primilor Basarabi, când au fost dezvoltate curţile domnești de la Câmpulung și Curtea de Argeș. În acea perioadă au fost ridicate cetăţile de refugiu și de pază de la Poenari, Cetăţeni și Rucăr.
Existenţa la Niculiţel a unei bazilici bizantine, cu faţadele decorate cu înalte arcaturi (secolul XII-XIII) a contribuit la precizarea raporturilor artistice cu Bizanţul în epoca de cristalizare a Ţării Românești. Cele mai vechi monumente păstrate datează din secolul al XIV-lea, din perioada primilor Basarabi, când au fost dezvoltate curţile domnești de la Câmpulung și Curtea de Argeș. În acea perioadă au fost ridicate cetăţile de refugiu și de pază de la Poenari, Cetăţeni și Rucăr.
Arhitectura în Moldova s-a dezvoltat între secolele XIV-XIX în spaţiul moldovenesc. Arhitectura în această regiune se dezvoltă exclusiv în arhitectura bisericească și are o amprentă puternic autohtonă cu ușoare influenţe ale stilului bizantin dar și gotic sau armenesc. Epoca în care s-a dezvoltat cel mai mult este perioada domniei lui Ștefan cel Mare. În regiune este dovedit că au existat în secolul XIV curţi întărite în principalele orașe de reședinţă - Baia, Rădăuţi, Siret și Suceava. În perioada lui Petru Mușat au fost puse bazele unui sistem defensiv bine organizat, cu cetăţi de piatră la Suceava și Neamţ. Cele mai vechi biserici de zid din Moldova sunt Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, clădită la 1359, și Biserica Sf. Treime din Siret, ridicată la circa 1374.
Caracteristici ale arhitecturii în Moldova
- plan dreptunghiular sau triconc
- interiorul include altar, naos, încăperea mormintelor și pronaos
- separarea încăperilor se face prin ziduri groase, în general fără coloane
- o singura turlă amplasată după sistemul moldovenesc
- supraînălţarea bolţilor în interior, prin suprapunerea arcurilor încrucișate
- decor exterior bogat
În Transilvania și Banat începuturile unei arhitecturi de tip feudal datează încă din secolele X-XI, concretizate în cetăţile de la Biharia și Satu Mare, precum și cele de la Cenad, Cluj și Făgăraș. La sfârșitul secolului al XI-lea a fost construită la Alba Iulia o primă catedrală, sub forma unei bazilici romanice cu trei nave.
Cele mai vechi biserici păstrate din acea epocă sunt Bazilica de piatră de la Cisnădioara, precum și bazilicile de la Cisnădie, Ocna Sibiulu sau Chirpăr, toate de factură romanică.
Cele mai vechi biserici ortodoxe sunt monumente din sec. XII-XIII, precum Biserica din Streisângiorgiu, Biserica din Densuș, cele din Gurasada, Sântămărie-Orlea, Strei care vădesc confluenţa dintre arhitectura balcanică și cea romanico-gotică.
Stiluri arhitectonice
Arhitectura clasică
În urbele antice construcţiile erau realizate în principal din piatra, pentru durabilitate, fiind deseori placate cu roci decorative ca marmura, pentru un aspect impresionant. Erau realizate manual, existând deja unelte și dispozitive care permiteau ridicarea edificiilor mari și arcadelor sotisficate. Grecii au fost principalii promotori ai acestui stil studiul matematicii servindu-le în proiectarea unor clădiri bine proporţionate, în armonie cu peisajul. Prin 300 i.Hr., grecii făceau planuri de urbanism, proiectând în detaliu orașe întregi și dispunând străzile după un caroiaj.
Romanii au adoptat apoi multe principii urbanistice utilizate de greci,dar au descoperit și tehnici noi. Una dintre acestea a fost fabricarea betonului cu circa două secole înainte de Hristos. Iniţial betonul a fost utilizat la construcţia fundaţiilor iar în scurt timp a fost inclus și în construcţia zidurilor sau a structurilor de tip dom. În urma unui proces continuu de urbanizare romanii au pus practic bazele orașelor de astăzi.
Stilul romanic
Stilul romanic este arta caracteristică spaţiului european occidental din secolele XI-XIII, arhitectura fiind principala formă de expresie. Stilul romanic a păstrat formele de tradiţie romană, în care a integrat elemente carolingiene și bizantine. Bisericile romanice sunt de tip bazilical, caracteristice fiind zidurile masive, absidele semicirculare, deschiderile în general mici și ancadramentele cu arc semicircular.
Cea mai mare parte a lucrărilor de sculptură și de arhitectură realizate în această perioadă medievală timpurie au fost executate în stilul moștenit din Roma antică. Pe teritoriul României primul monument romanic atestat cert este Catedrala Sf. Mihail din Alba Iulia, la sfârșitul secolului XI. În zona Sibiului există de asemenea o serie de bazilici cu trei nave, de inspiraţie renană - Cisnădioara, Cisnădie, Gușteriţa, Noul Săsesc. În nordul Transilvaniei principalele monumente romanice sunt inspirate din șantierul benedictin de la Pannonhalma, tot din categoria bazilicilor cu trei nave - Acâș, Herina.
Arhitectura gotică
Arhitectura gotică reprezintă unul din stilurile arhitecturale asociate cu catedralele, precum și cu alte biserici din aproape toată Europa în timpul perioadei medievale, începând cu secolul XII și încheind cu anii 1500. Ca o situare mai exactă în timp și spaţiu, cele mai importante opere arhitecturale gotice acoperă perioada 1140 - 1500, fiind construite din România până în Portugalia și din Slovenia până în ţările baltice. A fost precedată de arhitectura romanică și a fost succedată de arhitectura renascentistă, o transformare a stilului romanic, odată cu Renașterea.
Stilul gotic este o transformare a stilului romanic, apărut din necesitatea de da o altă dimensiune verticală clădirilor. Goticul flamboaiant, adică goticul târziu, a fost faza de apogeu artistic a goticului care s-a remarcat prin exagerarea abundenţei detaliilor, în parte pentru a diminua greutatea pe care clădirile gotice o impuneau, respectiv pentru a încerca o salvare a stilului.
Arhitectura renascentistă
Arhitectura renascentistă este arhitectura perioadei de la începutul secolului al XV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, în diferite regiuni ale Europei, în care are loc o redefinire a interesului pentru cultura și civilizaţia greco-romană, iar spiritul european se eliberează de sub tutela obscurităţii religioase medievale.
Termenul de Renaștere a fost folosit de Giorgio Vasari (1452-1550) care evocă o "rinascita" artistică, în opoziţie cu maniera gotică precedentă, deci cu ansamblul epocii medievale. Delimitarea precisă a Renașterii din punct de vedere cronologic îi aparţine lui Jacob Burckhardt, către 1860. În arhitectură, ca și în pictură și sculptură, Renașterea a avut un cuvânt greu de spus. Formele geometrice s-au reconsiderat: pătratul și cercul pentru plan, cubul și cilindrul pentru edificii.
Arhitectura barocă
Arhitectura barocă este expresia arhitecturală specifică secolelor XVII - XVIII, fiind derivată din renaștere și evoluînd apoi spre rococo, înainte ca neoclasicismul să îl eclipseze aproape în totalitate. A mai cunoscut o renaștere târzie, la sfârșitul secolului al XIX-lea în Banat, Transilvania și Rusia.
Exuberant ca stil, barocul a exprimat triumful statului și al bisericii, dar și al burgheziei seculare. Formele convexe și concave, iluziile optice, elipse intersectate în planuri care erau de cele mai multe ori extensii ale tipului centralizat, geometrii complicate și relaţii între volume de tipuri și mărimi diferite, exagerare emfatică, culori îndrazneţe și multă retorică arhitecturală și simbolică sunt caracteristicile stilului baroc.
Artă brâncovenească
Denumirea de Stil brâncovenesc sau de artă brâncovenească caracterizează stilul arhitectonic și artele plastice în Ţara Românească în periioada lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Deoarece această epocă a influenţat în mod hotărâtor evoluţiile de mai târziu, termenul se folosește și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordaţi. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raţionaliste, dar exuberanţa lui decorativă permite și folosirea termenului de Baroc brâncovenesc.
Rococo
Rococo este stilul generat în Franţa, în secolului al XVIII-lea, pentru arhitectură și de design interior.S-a propagat apoi în toată Europa și în America, mai ales în America latină, în ţările de limbă spaniolă și portugheză.
Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluţia barocului, fiind caracterizat mai ales de bogăţia și varietatea detaliilor și a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului până la opulenţă, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă în evoluţia artei occidentale. Spre sfârșitul perioadei sale de existenţă, a devenit relativ sincron și de multe ori s-a apropiat sensibil de neoclasicism.
Neoclasicismul
Neoclasicismul este o mișcare din secolele XVIII - XIX în arhitectură și artele decorative în Europa și America de Nord, fiind caracterizată prin reamintirea stilului clasic grecesc și roman. Printre reprezentanţii de frunte ai mișcării au fost arhitecţii Claude-Nicholas Ledoux și Robert Adam.
Influenţat de gândirea din Secolul luminilor, neoclasicismul impune dominaţia rigorii, având ca modele arta greacă și cea romană. Antichitatea se impune din nou, în opoziţie cu concepţiile baroce. În timpul primului Imperiu (1804-1814), neoclasicismul devine stilul oficial.
Stilul neobrâncovenesc
Arhitectura neobrâncovenească s-a propagat în România de la sfârșitul secolului 19 și a continuat până către cel de-al doilea război mondial. Reprezentanţii de seamă ai acestei mișcări, precum Ion Mincu, au receptat formele stilului brâncovenesc, pe care le-au adaptat în operele lor.
Stilul neobrâncovenesc reprezintă un amestec de elemente răsăritene bizantine, ce conţin arcade scurte, coloanele mici și groase, și motive arhitecturale și etnografice ţărănești locale, dar și anumite modele de artă otomană, la care se adaugă și teme de renaștere italiană târzie, preluate din arhitectura palatelor construite pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu de către arhitecţi italieni.
Art Nouveau
Art Nouveau este un stilul artistic manifestat în artele vizuale, designul și architectura de la începutul secolului 20. Se manifestă relativ în același timp în majoritatea culturilor europene, dar și în America de Nord, unde a fost adoptat cu precădere în Statele Unite și Canada.
Art Nouveau este ușor de recunoscut datorită liniilor sale curbe, ondulate, "curgând" firesc, pline de ritmuri sincopate, aidoma unui leitmotiv muzical. Folosirea frecventă a liniilor curbe deschise de tipul parabolei sauhiperbolei, importante elemente ale "panopliei" Art Nouveau, sunt și cele ce conferă dinamism și ritm acestor artefacte și clădiri.
Modernismul
Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică care include artele vizuale, arhitectura, muzica și literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 - 1914, când artiștii s-au revoltat împotriva tradiţiilor academice și istorice impuse și considerate standard ale secolelor anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea și culminând cu rigiditatea și "osificarea" academismului secolului al 19-lea.
Postmodernismul
Postmodernismul este termenul de referinţă aplicat unei vaste game de evoluţii în domeniile de arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin sau sunt o reacţie a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism și deconstrucţie.
Art Deco
Arhitectura Art Deco este denumirea generică a unui curent artistic și a unui stil arhitectural puternic reprezentat în construcţia a numeroase clădiri și structuri din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Canada în deceniile 1921 - 1930 și 1931 – 1940 și care a fost derivat din influenta și complexa mișcare culturală și artistică a primei jumătăţi a secolului 20. Apariţia istorică a zgârie-norilor la sfârșitul secolului al 19-lea America de Nord a fost unul din factorii declanșatori ai unei noi revoluţii în arhitectură. Clădirile puteau să atingă înălţimi de nebănuit înainte, fiind în același timp din ce în ce mai eficiente și mai bine construite.
0 comments:
Trimiteți un comentariu